Proverbe

Tâlcul poveştilor, poama strămoşilor.

proverbe româneşti

Sub frunza cea mai proastă, se găseşte de multe ori poama coaptă.

proverbe româneşti

Cerceteaza tâlcul vorbelor, nu pe cel care le rosteste.

proverbe arabe

Nu vă împotmoliţi în legende! E suficient tâlcul lor.

aforism de Vasile Ghica

Din înțelepciunea popoarelor

Viaţa nu-i aşa simplă ca şi cum ai travesa un câmp cu flori-proverb rusesc

Cine cauta femeie fara cusur ramane fara femeie.-proverb bulgăresc

Cand barbatii sunt impreuna, ei se asculta; femeile si fetele se privesc.-proverb chinezesc

Inima este un lacăt, care însă nu poate fi deschis cu un şperaclu.-proverb evreiesc

Inima ta sa nu nazuiasca la aparente.-proverb egiptean

Într-un oras unde nu ai rude, dreapta cugetare iti va fi ruda.-proverb egiptean

Prostul învaţă după ce păgubeşte.-Hesiod

Dojeneste-ti prietenii in taina si-i lauda in public.-proverb latin

Unii duc prietenia până la ospăţ, dar mai departe nu-şi ajută prietenii cu nimic-Esop

Trebuie să ne alegem prieteni pe cei care în primejdie pot să ne fie alături.-Esop

În timp de pace şi tihnă nu trebuie să uităm vremea de izbelişte.-Esop

Lucrurile fireşti rămân aşa cum apar la început.-Esop

Dacă timpul duce pe cineva la glorie, acela nu trebuie să-şi uite obârşia, căci viaţa noastră este nesigură.-Esop

Tot ce se face la timp nepotrivit este vrednic de învinuire.-Esop

CUGETĂRI ŞI IMAGINI

CUGETĂRI ŞI IMAGINI

CUGETĂRI PROVERBE

Câteva cuvinte despre prietenie iubire bunătate si ințelepciune

Proverbe

Proverbe de peste ani si timpuri...

- Proverbele lui Solomon

- Proverbele lui Solomon

Proverbele lui Solomon

Proverbe ( Solomon 25:15-28 )

Despre pedanţi sau copilăroşi

Pomul se cunoaşte din roadă

Şi omul din mintea neroadă.

Că el

Nici în cap ce nu-ţi pocneşte

A vorbi se pomeneşte.

Şi trînteşte vorba,

Hodorog-tronc! ca o roată

De la o moară stricată.

Şi

Tot înşiră la gogoşi,

Spuind despre moşi păroşi.

Şi

Vorbeşte neisprăvite,

La-nşiră-te mărgărite.

Adică:

Să ni se arate va

Că ar fi ştiind ceva.

Dar se cunoaşte

Omul prost din vorbuliţă

Şi nuca din uşurinţă.

Pentru că

Judecata-i e oloagă,

Că-i lipseşte-n cap o doagă.

Om în trup destul de mare

Şi minte de copil are.

Ştie vorbe să îndruge

Parcă tot la ţîţă suge.

Ştie ca calul prost

Să ia hamul de rost.

E bătut la cap

Tocma ca un ţap.

Ştie sfătuiri să dea

Cît ştie şi baba mea.

Ar vrea să facă şi el,

Dar nu ştie în ce fel.

Şi el rosti de să plăti.

Povestea ăluia:

Zile înşirate, fire încurcate,

Pînză rău ţesută şi vreme pierdută

S-o lovi, nu s-o lovi,

Na-ţ-o frîntă că ţ-am dres-o.

Unde chiorăşte şi unde loveşte.

Cel copilăros totdauna.

Gîndeşte-n mintea-i adîncă

Numai el pîine mănîncă,

Şi alţii mănîncă paie

Ca vitele din copaie.

Dar însă

Vorba-n colţuri şi rotundă

Fără cercuri se înfundă.

Anton Pann

Despre minciuni și înșelătorie

Omul care e flecar

Troncăneşte ca un car.

Îl auzi numai:

Hodorog-tronc! vorba îndată,

Ca moara cînd e stricată.

El

Pentr-un şoarece se-nnoadă

Şi jură că n-are coadă.

Şi

Încornorează ţînţarul

De ţi-l face cît magarul.

Sau

Vei, nu vei, el cu d-a sila

Face musca cît camila.

Şi

Purecile cînd îi place

Cît un elefant1 îl face.

Da însă

Cu minciuna or prînzeşti, or cinezi,

Pe amîndouă nu le închelbezi.

Căci

Vremea cu încetul poate

Să le descopere toate.

Şi mai vîrtos

Minciuna are şi ea pe unde să trece.

Povestea ăluia:

Umblă la grădinar crastaveţi să vînză,

Şi lui de dînşii îi este acră rînza.

Minciuna ca glonţul în apă se afundă

Şi îndată ca frunza iese în undă.

Şi

Suliţa orşiunde

Nu să poate ascunde.

Dar însă

Mincinos pe mincinos nu poate înşela.

Povestea vorbii

Un mincinos stînd odată zise altui mincinos:

— Prietine, vezi tu turnul acel nalt şi luminos?

— Da, acesta îi răspunse; şi iar îl întrebă el:

— Dar vezi tu tocma în vîrfu-i cum umblă un şoricel?

— Ce mai minciună cu coarne, — zise prietinul său —

Că eu abia zăresc turnul, necum şorecelul tău;

Însă îl auz prea bine cum umblă-n tropot, încît

Parc-ar bubui o tobă ş-ar avea clopot la gît.

— Te crezi acel îi răspunse, văzîndu-se înfundat,

Fiindcă nu-şi găsi omul cu minciuni de înşelat.

După proverbul ce zice:

A umblat cît a umblat,

Dar acum i s-a-nfundat.

(Un împărat mare către răsărit)

Un împărat mare către răsărit,

Care în vechime a fost prea vestit,

Avînd moştenire de la moşi-strămoşi

Un inel în deget din cei mai preţoşi,

A căruia piatră făcea la minuni,

Tămăduia boale, vindeca nebuni;

D-aceea-mpăratul purtîndu-l cu drag

Şi fiind în toartă puţintel cam larg,

Jucîndu-i în deget, într-o zi căzu

Cine ştie unde, şi el nu văzu;

După ce-n palatu-i cătînd obosi

Şi nu fu putinţă de loc a-l găsi,

Puse om îndată cu un trîmbiţaş

Ca să publiceze strigînd prin oraş

Cum că împăratul, pe uliţi umblînd,

A pierdut inelul, din deget căzînd;

Şi acela care îl va fi găsit

Cu-mpărăteşte daruri va fi dăruit,

Îi va da şi aur orcît va voi

Şi c-un palat mare îl va dărui.

Acestea pristavul pe cînd le striga

Şi lumea s-auză spre el alerga,

Un cîrpaci de cizme prea sărac fiind,

Care aci-n piaţă sta-n-tr-un colţ cîrpind

Şi copii o spuză împrejuru-i stînd,

Precum şi nevasta-i cu dînşii şezînd,

Aşteptau să vie niscai vechituri

Şi să ia parale după cîrpituri,

Ca să nu mai ţipe, să cumpere pîini,

Pre toţi să-i împace, dîndu-le prin mîini;

Auzind atuncea pre pristav strigînd,

Ş-împrejur copiii de foame plîngînd,

Le dete o gură să tacă din plîns,

Să-nţeleagă lumea pentru ce s-a strîns,

Ş-în urechi sunîndu-i că publicuiesc

De inel şi darul cel împărătesc,

Începu să strige: — Nu mai publicaţi,

Eu îl ştiu inelul, nu-l mai căutaţi.

Ei cum aud gura-i, cu toţi îl apuc

Şi la împăratul îndată îl duc.

Iubita-i nevastă-n urma lor să ia,

Să roagă să-l lase, zicînd, vai de ea:

— N-ascultaţi la gura-i, nu credeţi de el,

Că nimic nu ştie de acel inel.

Ei însă la vorba-i nici n-au ascultat,

Ci la împăratul l-au înfăţişat,

Zicînd că acesta a mărturisit

Precum că inelul el l-ar fi găsit.

Iar cîrpaciul care era cu aceşti,

— Împărate! — zise — mulţi ani să trăieşti,

Nu că-l ştiu inelul, nici l-am găsit eu,

Ci-l poci ghici numai cu zodiacul2 meu:

Să ţi-l spui anume cine l-a găsit

Din minutu-n care din deşti ţ-a lipsit,

Decît nu să poate să-ţi ghicesc pe loc,

Ci patruzeci de zile cer să-mi dai soroc

Şi pe toată ziua să-mi dai şi tain (mertic),

Adică pe lîngă pîine, rachiu, vin,

Ş-un gîscan cu varză, gras, fript la coptor,

Atît docamdată îţi cei ajutor;

Ş-în sorocul care îl orînduiesc

Cu încredinţare hoţul ţi-l ghicesc.

Acestea dar cereri care le-a propus

Porunci-mpăratul ş-în faptă s-au pus;

Rîndui pe unul regul-a păzi

Să-i ducă merticu-n fiecare zi.

Şi mergînd cîrpaciul la bordeiul său,

Începu nevasta să-l ţie de rău,

Zicînd: — Vai de tine! Ce-ţi veni să laşi

Să ţipe de foame bieţii copilaşi,

Să sari ca nebunii, în nevoi să-ncapi,

Să-ţi răpui viaţa şi mormînt să-ţi sapi?

Că-n urma veniră muşterii vreo trei,

Avînd să-şi cîrpească, parale să iei.

El curmîndu-i vorba: — Ci ia taci, — i-a zis —

„Cine ce-o să tragă, la cap îi e scris“;

Taci de cîrpăcia cu al ei venit,

Sînt sătul de dînsa, ea m-a-mbătrînit;

De azi înainte nu-mi suna-n urechi

Ca să-mi cîştig pîinea din cîrpituri vechi;

Cîrpaci nu-mi mai zice, ci zi-mi ghicitor,

C-o să mănînci gîşte fripte la coptor;

Că-n toată viaţa am muncit mereu

Ş-un gîscan cu varză n-am mîncat şi eu,

Dar cum zisei astăzi că ştiu să ghicesc,

Cîştigai merticul cel împărătesc;

Patruzeci de zile soroc am cerut

Să ghicesc inelul care l-a pierdut.

Îi tăie ea vorba: — Dar ce, nebun eşti?

Şi de unde naiba ştii tu să ghiceşti?

Tocma pe-mpăratul s-amăgeşti te pui,

N-ai gîndit că viaţa o să ţ-o răpui?

— Tocma chiar d-aceea — îi răspunse el —

Voi să-mi fie moartea prin acel inel,

Că ce-mi e folosul dacă am trăit,

Alt decît necazuri, ce am dobîndit?

Ca sărac necazuri iarăşi o să strîng,

Ştiu că nu voi rîde, ci tot o să plîng;

Decît s-am viaţă patruzeci de ani,

Jinduit de toate ca un fără bani,

Patruzeci de zile mult mai mult plătesc,

Cînd vor fi trăite după cum doresc;

Aşadar vro jale n-o să am că mor

Mîncînd fripturi grase, ca un ghicitor.

Şi pentr-o mîncare — îi răspunse ea —

Te lepezi de suflet, laşi dracii să-l ia?

Pentru o friptură pe Dumnezeu laşi

Şi fără de milă pe ăşti copilaşi

Să umble pe drumuri flămînzind sirmani

Şi să te blesteme cît vor avea ani?

— Ia lasă, nevastă, — îi răspunse el —

Poate să va-ntoarce roata în alt fel,

Patruzeci de zile avem la mijloc,

Cîte nu să schimbă pînă la soroc?!

Tatăl meu în viaţă cînd orce făcea,

Îl auzeam numai că sta şi zicea:

„Cînd va vrea norocul să-şi întoarcă pasul,

Nu aduce anul ce aduce ceasul.“

Aşadar (zic poate) va da Dumnezeu

Cumva să-l găsească, şi iacă scap eu.

Cînd vorbea cîrpaciul cu nevasta sa

Şi gîndea la gîşte fără a-i păsa,

Vizirul atuncea prea era-ngrijat

Pentru ghicitorul care s-a aflat,

Căci găsind inelul unul din slujbaşi,

Au putut să-l vază şi alţi vro cîţivaşi,

Mai pe urmă ş-altor dacă l-arătat

Mergînd la vizirul cu toţii l-a dat,

Patruzeci la număr fiind toţi aceşti

Supt vizir al curţii cei împărăteşti;

Îndată vizirul la toţi daruri dînd

Îi şi sfătuise, către ei zicînd:

— Să tăceţi ca muţii dintr-acest minut,

Cin’ vă-ntreabă, ziceţi: nu ştiu, n-am văzut.

Pentru că inelul, după cum era,

Să-l mai dea din mîna-i nu se îndura.

D-aceea vizirul era prea-ngrijat

Pentru ghicitorul care s-a aflat,

Nu cumva să spuie că acel inel,

Slujbaşii găsindu-l, e ascuns de el.

Şi aşa vizirul la întîia zi

Rîndu-i dintr-înşii a se repezi

Un slujbaş d-aceia l-acel ghicitor,

Să-i ducă gîscanul cel fript la coptor

Şi să vază dacă zice vrun cuvînt,

Căci nu-i venea parcă să dea crezămînt

Că va fi cîrpaciul vreun ghicitor,

Trenţeros văzîndu-l ca un cerşetor.

Mergînd dar trimisul cel dintr-acea zi,

Cum intră pe uşe, alt nu auzi

Decît zise numai: — Iacă-n căpătîi

Ne veni pe uşe numărul întîi,

Şi păn’ la patruzeci, numărul bătrîn,

Trei zecimi şi nouă încă ne rămîn.

Adică cîrpaciul asta o zicea

Numărînd gîscanii carii aducea.

Dar trimisul altfel vorba i-a-nţeles,

Ca cel cu pricină fiind mai ales;

Şi mergînd îndată foarte îngrozit

Vizirului spuse că: — Am auzit

Zicînd eu sînt unul ce ştiu de inel

Şi treizeci şi nouă încă ştiu de el,

Şi că din aceşti toţi care mai rămîn,

Tocma cel din urmă este mai bătrîn.

Auzind vizirul pe acest trimis

Cum că ghicitorul în astfel a zis,

A crezut îndată cum că negreşit

Ghicitorul este mag desăvîrşit;

Şi cuprins de groază stînd tot se gîndi

Ce o să se-ntîmple de s-o dovedi,

Cum că împăratul pe el şi pe toţi

O să-i pedepsească ca pe nişte hoţi;

Socotind acestea, se înfiora

Şi în neodihnă prea mare era;

Dar ca să se-ncrează şi mai cu temei,

A doua zi altul trimise din ei

Să ducă gîscanul cel fript la coptor

Şi să fure vorba de la ghicitor.

Deci mergînd trimisul ş-în casă intrînd,

Auzi îndată cîrpaciul zicînd:

— Ei iacă, nevastă, şi numărul doi

C-a venit cu cinste în casă la noi:

Din patruzeci dară dacă îi scădem,

Treizeci şi opt tocma încă mai avem.

După ce se-ntoarse şi acest trimis,

Vizirului spuse: — Iacă ce a zis,

Că am rămas tocma treizeci şi opt noi,

Ş-am intrat în casa-i pîn-acuma doi.

Auzind vizirul şi acest cuvînt,

Şi fără-ndoială dîndu-i crezămînt,

După proverbul ce zice:

„L-a mai îngrozit o toană.“

„I s-a făcut faţa ca pămîntul.“

„A-ngălbenit ca turta de ceară.“

C-acel care

„Să ştie cu cuiul la inimă.“

Zicînd:

„S-a îngroşat gluma.“

„Şi de este glumă, dar nu e bună.“

Deci,

Hotărî vizirul ca a treia zi

Să vază şi însuşi ce va auzi,

Şi de gînduri multe tot fiind muncit,

Toată nopticica de loc n-a dormit;

Iar de ziua-ndată cum s-a luminat,

În necunoscute haine s-a schimbat,

Şi, luînd gîscanul cel fript la coptor,

Se duse cu dînsul el la ghicitor.

Ghicitorul iarăşi ca şi pîn-aci,

Cum intră vizirul, capul îşi suci

Şi văzînd gîscanul în gheveci adus,

Aburit, fierbinte ş-înaintea-i pus,

Zise: — Iacă astăzi să făcură trei,

Şi treizeci şi şapte mai avem din ei,

Pîn-o veni vremea sorocului meu

Să ghicesc inelul, bun e Dumnezeu.

Auzind vizirul, negreşit gîndi

Că taina ascunsă o va dovedi,

Ş-începu a zice: — Jupîn ghicitor!

Eu te văz prea bine că eşti ştiutor,

Dar sînt la mirare de ce prelungeşti

Şi nu vrei îndată lucrul să-l ghiceşti.

— Şi eu mă mir singur — îi răspunse el —

De tăinuitorul acelui inel,

Cum de prelungeşte ş-îl ţine ascuns,

Sau cum i se pare că va da răspuns

Cînd mîine-poimîine îl voi spune eu,

Oare nu gîndeşte că-i va fi cu greu?

Eu n-am vrut dodată să-l arăt, gîndind

Că-l va scoate singur, vremea prelungind.

Iar vizirul care sta ca slujitor:

— Prea bine faci, — zise — jupîn ghicitor.

Dar dacă, spre pildă, ar veni cumva

Să-şi dea taina ţie-n vrun fel cineva,

Adică să-ţi spuie că ar fi găsit

Undeva inelul şi l-a tăinuit,

Şi acum de frică ar voi să-l dea,

În vreo pedeapsă spre a nu cădea,

Vrun mijloc ai face ca să nu-l vădeşti,

Făr-a-i spune fată şi să-l izbăveşti?

— O, Doamne! — răspunse bunul ghicitor —

Eu o ştiu pricina, frate slujitor,

Şi tocma d-aceea vremea prelungesc,

Că îmi este milă lumea să muncesc;

Dar puteam inelul să-l ghicesc pe loc

Şi băgam d-atuncea pe mai mulţi în foc;

Ci crez omenirei, că om sînt şi eu,

Şi greşim adesea toţi lui Dumnezeu;

Dar el ne aşteaptă să ne pocăim,

Nu ne pedepseşte-ndată cum greşim,

Într-acest chip nouă pildă vrînd a da

Că şi noi asemeni să putem răbda,

Şi cu bunătate să ne folosim,

Să nu grăbim rău-n grab să-l pedepsim.

Umilit, vizirul zise către el

(Scoţînd totdodată şi acel inel):

— Iată dar inelul, că l-am găsit eu,

Şi mă-ncrez în tine ca în Dumnezeu;

Ţi-l dau d-acu-n mînă făr’ să mă sfiesc

Ş-o pungă de galbini iacă-ţi dăruiesc,

Să faci cum vei face să nu mă vădeşti,

Că eu sînt vizirul cu care vorbeşti,

Şi încă mai multe daruri o să vezi.

Num-această taină-n tine s-o păstrezi;

Îi vei da inelul or în ce chip ştii

Şi cu mine d-astăzi prieten să fii.

Îi zise cîrpaciul: — Banii poţi să-i laşi,

Să mîngîi cu dînşii acesti copilaşi,

Iar inelul ţine-l în păstrarea ta

Ş-în ce chip vom face îţi voi arăta.

Numai de-mpăratul des seamă să bagi

Cam ce fel de lucruri mai mult îi sînt dragi,

Adică ce vite în curtea sa sînt,

Sau ce fel de păsări plăcerea-i încînt.

Răspunse vizirul: — Să-ţi spun şi acum:

Alte la plăcerea-i nu sînt nicidecum,

Decît în grădină lebăde avînd,

Merge, le priveşte cu drag cînd şi cînd.

— Vezi, în ele,-ntr-una — îi răspunse el —

Vei băga pe gîtu-i pierdutul inel,

Însă tocm-atuncea cînd ţ-oi zice eu,

Aproape de ziua ghicitului meu;

Şi făcînd aceasta după cum îţi zic,

Să nu mai ai grije mai mult de nimic,

Rămîne asupra-mi orşice cuvînt,

Te-ncrede pe mine, că copil nu sînt.

Deci plecînd vizirul de la ghicitor,

Împăcat de gîndul cel îngrozitor,

Păzi ziua, ceasul cel orînduit

Să bage inelul cum l-a sfătuit:

Şi cînd fu cîrpaciul chemat la palat

Şi la împăratul s-a înfăţişat

Zise: — Împărate, mulţi ani să trăieşti,

Am ghicit inelul prin zodii cereşti;

Nu e de om însă în vrun fel aflat,

Ci-ntr-o zi-n grădină cînd te-ai preumblat

Ţ-a căzut din deget de nici n-ai simţit

Ş-o lebădă-ndată de jos l-a-nhgiţit.

Zîmbi împăratul vorba-i ascultînd

Ş-îl întrebă iarăsi, cu blîndeţi zicînd:

— Prea bine, să poate să nu fi simţit,

Dar vei putea spune care l-a-nghiţit?

Răspunse cîrpaciul: — Mai mult dintr-atît

Nu poci, împărate, să-ţi spui hotărît,

Căci una cu alta seamănă-ntr-un fel,

Destul că la una e acel inel.

Porunci-mpăratul să taie de rînd

Şi să le despice, în ele cătînd;

Tăind slujitorii cum a poruncit,

Să găsi inelul care s-a ghicit,

Şi de bucurie bunul suveran

Pe cîrpaciu-ndată îmbrăcă-n caftan,

Şi încălecîndu-l pe un armăsar

Care şi p-acesta i l-a dat în dar,

Cu cinste, cu pompă l-au dus omenit

La palatul care i-a făgăduit.

Deci scăpînd cîrpaciul de traiul cel rău

Şi trăind domneşte în palatul său,

Cu averi destule şi cu bogăţii,

Să vesti de dînsul l-alte-mpărăţii,

Cum că-n toată lumea nu poate fi alt

Ca el să ghicească aşa de înalt.

Tot în acea vreme un alt impărat,

Care cu hotarul era-nvecinat,

Pierduse din pieptu-şi la primblarea sa

O cavalarie şi nu o găsea;

Căruia îndată cum i s-a vestit

Despre ghicitorul cel prea procopsit,

Trimise scrisoare c-un tatar aci,

Poftindu-l să vie şi lui a-i ghici

Şi pre împăratul rugînd a-l lăsa,

Arătînd pricina şi paguba sa.

Ajungînd tatarul l-acest împărat

Şi pe loc scrisoarea cum i-a-nfăţişat,

Trimise îndată pe un slujitor

Şi chemă să vie-naltul ghicitor,

Căruia îndată îi şi porunci

Ca fără zăbavă să mearg-a ghici,

Şi chiar curierul care a venit

Conductor să-i fie la călătorit.

Plecă ghicitorul cu acel tatar,

Dar prea trist cu totul şi plin de amar,

Mirîndu-se-n sine cu ce meşteşug

Ş-acolo să-ntoarcă vreun vicleşug;

Nu contenea ziua, noaptea, a gîndi,

Ce să facă dacă să va dovedi

Că n-are ştiinţă şi e un om prost

Şi prin viclenie în cinste a fost;

Socotind acestea, se călătorea

Ş-îşi veştejea faţa de inimă rea;

D-altă parte iarăşi vedea pe tatar

Stînd şi el pe gînduri şi oftînd amar

Şi i să părea că lui îi ajuta,

Cu dînsul dodată văzînd că ofta,

Şi ca cînd pe dînsul tot îl tînguia,

Ştiindu-i sfîrşitul care o să-l ia.

Asfel împreună ei călătorind

Ş-în poarta cetăţii aproape viind,

Aci cu-ntîmplare dînd ei printr-un lac,

Să răsturnă-ntr-însul micul lor olac

Şi să-nnomoliră atît de urît,

Încît să umplură mai pînă la gît;

Acum ce să facă? La o casă trag,

Şi stînd se dezbracă d-anteriu, nadrag.

Pun pe o femeie, le spală pe loc,

Le-ntinde la soare toate într-un loc;

Le venea să rîză d-astfel de voiaj,

Dar de întristare nu avea coraj,

Să primbla prin curte cu ochii în jos

Şi el şi tatarul să uita mijos.

Astfel ghicitorul pe cînd se primbla

Privind că ceacşirul vîntul îl umfla,

Începu să zică: — Ei, ceacşir, ceacşir!

Te primbli tu acuma, te mîndreşti în şir,

Dar te-oi vedea mîine cum te vei umfla

Şi care răspunsuri le vei răsufla.

El zise acesta, dar bietul tatar,

Ce a fost anume Ceacşir chemat chiar,

Căzu la picioare-i, cu amar plîngînd

Şi cu rugăciune către el zicînd:

— O, prea înţelepte jupîn ghicitor!

Aibi milă de mine, fii îndurător,

Nu aduce pîră pentru capul meu,

Că cavalaria am găsit-o eu,

Ş-avînd pietri scumpe mi-a dat a gîndi

S-o ascunz, că poate nu s-o dovedi;

Şi văzînd c-acuma pe nume mi-ai zis,

M-ai trezit îndată tocma ca din vis,

Dîndu-mi a cunoaşte că geab-o ascunz,

Cum că tu ghicind-o eu ce-o să răspunz?

Ci îţi fă pomană, nu mă arăta,

Na cavalaria d-azi în mîna ta,

Şi cînd te va pune ca să i-o ghiceşti,

Fă-te că o cauţi cumva ş-o găseşti.

Văzînd ghicitorul ce nici n-a gîndit,

Îi înflori faţa şi i s-a-nzîmbit,

Zicîndu-i: — Ceacşire, — către curier —

Eu ştiam pre bine chiar d-alaltăieri

Că cavalaria e în mîna ta,

Dar n-am vrut d-atuncea a mă arăta;

Cu toate aceste, bine ai făcut

De o spuseşi singur şi n-o ai tăcut;

Şi îmi este milă, nu voi să te spui,

Ce-o să-mi folosească dacă te răpui?

Ci numai îmi spune, de vei şti cumva,

De are-mpăratul amor la ceva,

Însă dintre vite, precum cîini, pisici,

Sau niscaiva păsări, dar mari, nu prea mici.

— Da, — el îi răspunse — are un căţel

Şi de drag ce-i este umblă tot cu el.

— Aşadară — zise către curier —

Eu, mergînd, trei zile soroc o să-i cer,

Şi pînă atuncea tu or în ce fel

Vei pune prin taină mîna pe căţel

Şi cavalaria-n grab numaidecît

Cu ceva unsoare să i-o-ndeşi pe gît;

Ş-apoi fii în pace, grije să nu ai,

Că n-ai pentru dînsa răspuns să mai dai.

Isprăvindu-şi sfatul, luînd s-a-mbrăcat,

S-au pus în trăsură şi iar au plecat,

Şi unul şi altul bucuraţi acum

Sfîrşiră-ntr-o clipă rămasul lor drum,

Şi sosind dodată veseli la palat,

Mergînd la-mpăratul s-au înfăţişat.

Împăratul, care era doritor

Să vază-n persoană p-acest ghicitor,

Cum îl văzu-ndată mult s-a bucurat

Ş-îl trimise-n pompă la un alt palat,

Să se odihnească cîtva timp aci

Ş-în urmă să-l cheme lucrul a-i ghici.

Iar tatarul care era îngrijat

Pînă să se vază de belea scăpat,

Păzind, găsi vreme pe căţel să-l ia

Prin salon în braţe spre a-l mîngîia,

Şi cavalaria el numaidecît,

Gura-n grab căscîndu-i, i-o dete pe gît;

Dup-aceea-ndată să duse ca-n zbor

Şi isprava-şi spuse către ghicitor.

Sosind dară ceasul să fie chemat

Şi adus cu cinste ghicitorul nalt,

Cum şi toţi miniştrii într-această zi

Viind s-adunase spre a-l auzi,

Ghicitorul nostru gura ş-a deschis

Şi către-mpăratul în astfel a zis:

— Slăvite-mpărate, mulţi ani să trăieşti

Ş-în zile senine să îmbătrîneşti;

Iar pentru ghicirea ce sînt chemat eu,

Astfel să arată în zodiacul meu,

Cum că ai un cîine aici în palat

Şi cavalaria de el s-a mîncat;

Care şi acuma e-n stomahul său,

Şi de dînsul poate să vă pară rău,

Că-n alt chip s-o scoateţi din el nu puteţi

Decît fără milă de vreţi să-l tăieţi.

Cît era-mpăratul mult de bucurat,

Pe atît de tare acum s-a-ntristat

Cînd auzi-ndată zicînd de căţel

Că cavalaria să află în el.

Ar fi dat în sumă ce i-ar fi cerut

Numai pe căţelul să nu-l fi pierdut,

Că era un cîine care mult făcea,

El ştia ca omul orce îi zicea,

La săltări şi jocuri pereche n-avea,

D-aceea-mpăratul prea mult îl iubea;

Să muncea de gînduri ce a hotărî,

A lăsa căţelul, or a-l omorî!

Sta la îndoială, nu să împăca,

Nu crede-aşa lucru cîine a-l mînca;

Dar să-ntorcea iarăşi cu un cuget alt,

Că de unde ştie cum s-o fi-ntîmplat,

Şi răspunzînd zise către ghicitor

C-un cuvînt stătornic şi hotărîtor;

— Dar dacă în cîine nu o voi găsi,

Priimeşti cu moarte a te pedepsi?

— Capu-mi să se taie, — îi răspunse el —

De nu vei găsi-o acum în căţel.

Atunci împăratul chemă pe gelat

Şi dete pe cîinele nevinovat

Să-l junghe îndată ca p-un mieluşel,

Cum şi despicîndu-l să caute-n el;

Care totodată porunca-mplinind

Şi cavalaria într-însul găsind,

Să miră-mpăratul, rămîind uimit

Pentru ghicitorul cel prea procopsit,

Cum putu el astfel numa-ntr-un cuvînt

Să ghicească lucrul tocma ca un sfînt!

Pentru care foarte mult îi mulţămi

Şi bogate daruri dîndu-i îl cinsti.

La plecarea-i însă din palat de sus,

Tatarul atuncea care l-a adus,

Parcă îi şoptise la ureche drac,

Şi o vulpe vie băgînd într-un sac,

O puse la scară ş-în grab alergînd

Drept la împăratul, îi spuse zicînd:

— Îmi pare,-mpărate, c-acest ghicitor

Un prost o să fie şi amăgitor,

Ci am pus o vulpe la scară-ntr-un sac,

Vrînd un haz să faceţi, glumă să vă fac,

Şi d-aveţi plăcere, puteţi întreba,

Să vedeţi, ghiceşte ce este au ba?

Împăratul dară fiind îndemnat,

Ca spre o cercare l-a şi întrebat,

Zicînd: — Filosoafe, vei putea ghici

Ca ce lucru este în ăst sac d-aci?

Iar el, clătind capul cel de tot prostesc,

Ş-a zis singur luişi proberbul obştesc:

„Ai umblat tu, vulpe, pe cît ai umblat,

Dar tocma acuma ţi s-a înfundat!“

— Bravo! — împăratul zise către el —

Ai ghicit, aşa e, mergi sănătoşel.

Deci dar ghicitorul la ţara-i plecînd

Şi daruri cu sine multe aducînd,

Cum sosi, îndată la palat s-a dus

Şi la împăratul scrisoarea au dus,

În care scrisese cellalt împărat

Despre ghicitorul cîte s-au urmat,

Ş-îl lăuda foarte că e procopsit,

Cum ş-în ce chip toate frumos i-a ghicit.

D-aci ghicitorul la casa-i mergînd,

Spuse întîmplarea nevestii pe rînd,

Şi şezînd cu dînsa la vorbă şi sfat

Îşi deteră planul în chipul urmat,

Zicînd: — Întîmplarea ne-a făcut bogaţi,

Cu bani, cu avere şi destui argaţi;

Acest noroc însă care l-am avut

Poate să mă surpe numa-ntr-un minut,

Ba şi să-mi aducă peire de cap,

Să nu poci nici starea, nici viaţa să-mi scap;

Că cumva-mpăratul iar d-o porunci

Ca şi pîn-acuma ceva a-i ghici

Şi n-oi putea lucrul cumva a-l brodi,

Toat-a mea prostie să va dovedi;

Că acuma, uite, cu tremurături,

„Scăpai scurt de coadă, printre picături“;

„Că minciuna poate pînă la un loc,

Şi ea ca şi toate este cu soroc;

Întîi te ardică ca fulg din gunoi

Ş-în urmă te-aruncă ca glonţu-n noroi“;

Că n-re nici aripi pe sus a zbura,

N-are nici picioare pe jos a umbla,

Ci noi mai-nainte să ne pregătim

Şi de rău viaţa să ne o scutim.

Chibzuind acestea, mut toate pe loc

Ş-în patru părţi casii îi pun noaptea foc;

Apoi stînd la uliţi strig, zbier şi răcnesc

Că să ard cu totul şi să săracesc;

Sare lumea-ndată, tulumbe alerg,

Toţi, cu mic, cu mare, ca să stingă merg,

Vine ş-împăratul răul a vedea

Şi la ghicitorul mîngîieri să dea;

El iar cum îl vede să făcu pe loc

Că voieşte-n grabă să sară în foc.

Strigînd: — Vai de mine! sînt stins, sărăcit,

Că-mi arde în casă cartea de ghicit.

Puse împăratul oameni a-l opri

Ca nu-n desperearea-i în foc a sări,

Zicînd către dînsul: — Dar ce, nebun eşti,

Vei pentru o carte să te prăpădeşti?

Iar el striga iarăşi: — Dar cum să ghicesc,

Şi în care case să mai locuiesc?

Împăratul zise: — N-ai ce să-mi ghiceşti,

Ş-îţi fac alte case să te odihneşti.

Astfel el cu planul care-l născoci

Scăpă şi de grije de a mai ghici,

Şi cîştigă iarăşi dar împărătesc,

Palate şi alte cîte-i trebuiesc.

Mulţi săraci în lume cred în ghicitori,

Fără să-i cunoască că-s înşelători,

Fiindcă se-ntîmplă cu vreun cuvînt

Ceva să ghicească zicînd numa-n vînt;

Dar vor lua pildă din acest cîrpaci

Prin ce uneltire s-a vestit dibaci,

Şi să nu mai puie-n ghicitori temei,

În bobi şi cărţi date de proaste femei.

Anton Pann

Povestea vorbii

Doi călători într-o vreme merindele isprăvind

Şi lîngă un sat p-o vale cu caii lor poposind,

Zise unul: — Tu şezi, vere, şi mai ia seamă de cai,

Că eu mă duc l-acea casă să cer o pîine încai,

Că d-alde alte bucate crez că aici nu gasim,

Ci cu ce vom putea astăzi să şedem şi să prînzim.

Mergînd el, vede muierea în mîini cu un făcăleţ

Stînd, judecîndu-şi bărbatul cu răstiri, cu grai semeţ;

Iar bărbatu-i se vîrîse pe supt pat, de frica ei,

Şi se bocea cu glas mare, ca pruncii cei mititei.

Călătorul, de la uşă această scenă privind,

Între multa lui mirare zise muierii grăind:

— Ucigă-te crucea, drace! (Şi se închina mereu.)

Ia stăi, femeie, aşteaptă, ce faci, pentru Dumnezeu!

Cum poţi tu să-ţi baţi bărbatul? Oaie e el, vacă, ţap?

Au nu ştii că el îţi este dat ţie să-ţi fie cap?

— Tocma d-aceea — ea zise — de-mi voi bate capul eu,

Cui ce-i pasă? Că poci face ce voi vrea cu capul meu:

De-l voi lovi de perete or de vreun bolovan,

La aceasta n-are treabă să mă judece Nan, Bran;

Dar tu ce cauţi aicea, ia cară-te din ăst loc,

C-apoi încarc făcăleţul în spinarea ta pe loc.

— Am venit — el îi răspunse — ca să te rog de ceva,

să ne dai turtă or pîine, de vei fi avînd cumva,

Că am isprăvit merindea ce o aveam pentru drum,

Nici aţă n-am tras prin gură de aseară pîn-acum.

— Piei d-aci! — zise muierea — dacă ai fost cerşetor,

Ce ai venit la casa mea să te faci judecător?

Şi cu zicerea această, asupra-i se repezi,

Ca să-l facă mai cu poftă în acea zi a prînzi;

Care de nu fugea-ndată, precum venea ea să dea,

Vro cîteva făcăleţe în spinare-i grămădea.

Ducîndu-se el în fugă şi la celalt ajungînd,

Cîte i se întîmplase le spuse toate pe rînd;

Iar tovarăşul său rîse ş-îi zise: — Geaba trăieşti!

Nu ştii să te porţi, frăţie, cu firile omeneşti;

Şi cu tine mor de foame! Dar şezi tu, eu să mă duc,

Şi să vezi acum îndată bucate cum îţi aduc.

După ce zise el asfel, plecă ş-acolo mergînd

Găsi pe muierea încă pe bărbatu-şi judecînd.

Stînd el şi privind din uşă, zise: — Ba prea bine, zău!

Eşti bună de-l laşi să plîngă ş-îngădui să-ţi stea buzău;

Dar nu ca la satul nostru, cînd îl vede supt pat tras,

Ţi-l îmboldeşte ş-îl bate pănă nu mai scoate glas,

Ba încă îi porunceşte şi îi zice hotărît

Să-i cînte şi cocoşeşte cum stă acolo vîrît.

Cum îl auzi muierea, lăsă acel făcăleţ

Ş-începu să-l îmboldească cu un băţ mai lunguleţ,

Dînd şi strigînd către dînsul: — Dar nu taci, mă, n-auzi tu?

— Nu tac, fă, nu — el răspunse către ceea ce-l bătu —

Că nu-s muiere ca tine, ci-s inimă de voinic,

Bate-mă oricît îţi place, că asta eu tot o zic.

— Iartă-l, — îi zise streinul — e sirmanul nătărău!

Nu ştii că este o vorbă, degeaba baţi fierul rău!

Tu îi zici rasă, el tunsă, şi niciodată nu poţi

Prostia cea din născare din capul lui să o scoţi.

Pe cînd zicea el acestea, femeia stînd ş-ascultînd

Se-ntoarse către bărbatu-i ş-îi zise cu cuvînt blînd:

— Ai văzut tu om de treabă, cuminte şi înţelept?

Ai auzit vorbe bune? Asculţi cum judecă drept?

De ce nu avesei, Doamne, parte d-astfel de bărbat,

Să mă las el să mă bată, iar nu eu să stau să-l bat?

Văzînd streinul acuma că femeia s-a-mblînzit,

Socoti că este vremea să-şi capete de prînzit

Ş-îi zise: — Te-aş ruga, dragă, de ţi să-ntîmplă cumva

Vro bucăţică de pîine, or turtă, or altceva,

Să-ţi faci pomană cu mine, că ş-aseară n-am cinat,

Am avut ceva merinde, dar cu drumul s-au mîncat.

— Bucuros, ea îi răspunse şi scoase turta pe loc,

Îi dete totdeodată şi friptura după foc.

— De vei — urmă ea a-i zice — aici să şezi să prînzeşti,

Îţi dau lapte dulce, acru şi zmîntînă de pofteşti.

— Ba, ba destul — el îi zise — şi îţi foarte mulţămesc,

Calu-mi este la păşune ş-acolo merg să prînzesc.

Aşa el de la femeia prînzuleţul cîştigînd

Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungînd,

— Iacă prietine, — zise — dacă ştii cum să te porţi,

Bucăţica chiar din gura lupului poţi să o scoţi.

De aceea zice:

Cu o lingură de miere mai multe muşte prinzi decît cu o bute de oţet.

Nu te amesteca nepoftit în vorba altora.

Că

Nepoftitul scaun n-are.

Unde nu-ţi fierbe oala, nu-ţi băga lingura.

Nu te amesteca ca mărarul în toate bucatele.

De multe ori gluma înjură muma.

Şi

Gura aduce ură.

Nu vorbi pe dintregul ca baba chioară.

Că să găseşte vreunul de

Îţi umflă ceafa de pumni şi spatele de ciomege.

Şi

Pîn’ la împăratul, rabzi încăieratul.

Ş-apoi

Bătaia şi ocara nu se întoarce niciodată.

Şarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu să-ntoarce să te muşce.

Furnica cît e de mică şi tot, dacă o calci pe picior, capul îşi rîdică şi te pişcă.

Însă

Să vorbească şi nea Chilom, că şi el e om.

Toată paserea pe limba ei piere.

Anton Pann

Despre minciuni iarăși

Cîte le zice omul sînt toate vorbe.

Şi minciuna este vorbă.

Dar

Vremea descoperă adevărul.

A mînca usturoi şi gura a nu-ţi puţi nu se poate.

Însă

O minciună bine ticluită plăteşte mai mult decît un adevăr.

Cu o minciună boierească treci peste graniţa nemţească.

Cînd vede omul nevoia, vorbeşte cum nu-i e voia.

Dar şi

Cine a minţit o dată nu să mai crede cînd spune şi adevărul.

Îşi mănîncă credinţa, ca ţiganul biserica.

Cine se învaţă mincinos, cînd spune adevărul, se bolnăveşte.

Insă

Cine poartă plosca cu minciunile nu o duce mult.

Îşi sparge dracu opincile.

Tigva nu merge de multe ori la apă, că or să sparge, or crapă.

Cu gogoşi de tufă nu se-nnegresc sprîncene.

Mai bine şezi strîmb şi vorbeşte drept.

Dacă nu ştii să văpseşti, nu te pune să mînjeşti.

Mai lesne de a vorbi adevărul decît minciuna.

Anton Pann

Vorba in proverbe

Vorba multă, sărăcia omului.
Vorba dulce mult aduce.
Vorbă multă, ochiul vânăt.
O vorbă bună stinge focul mai repede decât apa.
Vorba trebuie de şapte ori înghiţită.
Peştele se prinde cu năvodul, omul cu vorba
Să nu înghiţi fără să mesteci; să nu scoţi o vorbă fără să gândeşti.
Vorba atât timp cât îţi este în gură e a ta; când ţi-a ieşit din gură, nu mai e a ta.
Vorba rostită aparţine pe jumătatea celui ce-o transmite, iar cealaltă jumătatea e a celui ce-ascultă.

Din vorbă în vorbă, vorbă se deschide.

Din vorbă în vorbă iese adevărul.

Din vorbă se face fapta şi din fapta vorba.

Cuvîntul e ca vîntul, nu să ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul.

De multe ori limba taie mai mult decît sabia.

Limba oase n-are şi oase sfăramă.

De aceea

Pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă

Căci

Gardul are ochi şi zidul urechi.

Vorba rea se duce ca glonţul.

Ce să naşte p-întuneric trebuia să se vază la lumină.

Şi boul are limbă mare, dar nu poate să vorbească.

De aceea

Taci, să-ţi fie casa casă şi masa masă

Glumele să-ţi fie ca sarea-n bucate.

Ca să nu-ţi zică cineva:

Vorbe bune dar nesărate.

Nu e meşteşug a găti mîncare, ci e meşteşug a o potrivi din sare.

Limba îndulceşte, limba amăreşte.

Cu rîma mică se prinde peştele mare.

Vorba dulce mult aduce.

Anton Pann

Povestea vorbii

Doi cu picioare oloage mergând si-ajungând un deal,
Unu-ncepu sa se roage când se odihnea supt mal:
- Doamne, daca ai putere sa faci minune din cer,
Împlineste a mea vrere la pasul meu ce îti cer:
Sloboade de sus acuma înaintea mea un cal,
Sa-ncalec pe dânsul numa pâna voi sui ast deal.
Cellalt începu sa zica: - Ce spui, prietenul meu?
Nu îti este tie frica si mânii pe Dumnezeu?
Vai! Nu-ndrazni, fratioare, asfel de vorba sa zici,
Vrun tresnet sa nu pogoare sa ne omoare aici.
Tocma când vorbea aceste, dodata s-au pomenit
Ca-n spate-le fara veste un înarmat a venit,
P-o iapa slaba calare, c-un mânz bolnav dupa ea
Si îi sili ca-n spinare pe bolnavul mânz sa-l ia,
Dând cu un bici, ca mai tare sa-l puie pe acel deal;
S-asa, în loc de calare, ruga-l facu pe el cal.
Anton Pann

Prostia in proverbe

Ce-mi foloseşte înţelepciunea, când domneşte prostia.
Vârsta nu te scuteşte de prostie.
Prostul poate pune într-o oră mai multe întrebări decât poate răspunde un înţelept în şapte ani.
Prostul râde de trei ori : o dată când râd ceilalţi, o dată când întelege gluma şi încă o dată când îşi dă seama că râsese fără să înţeleagă.
Daca toti prostii ar purta scufii albe, am parea un cârd de gâste.
Un prost stie mai multe despre casa sa decât un întelept despre casa altuia.
Deşteptăciunea are limite, prostia n-are margini.

Cine umblă mereu alături de omul prost se va umple şi el de prostia acestuia.

Prostia şi îngâmfarea sunt două surori care foarte rar se despart.

 Despre prostie

Trei negiobi mergând p-o vale
Şi zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Şi intră în vizunie,
Zise unul: – Ai să-l prindem
Şi la vrun ţigan să-l vindem.
Altul a zis: – Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
- Iacă cum, – altul iar zise
Şi îndată se descinse –
Daţi brâiele fiecare,
Să facem un lung şi mare,
Şi legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să ţineţi strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ş-apucând pe urs dodată,
Să mă trageţi voi îndată,
Şi apoi d-aci scoţându-l
Facem cu el ce n-e gândul.
Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele îşi înnădiră,
De picioare îl legară
Ş-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: – Frăţioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: – Nu ţiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Şi nedomiriţi l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.
Aşa ei pe mortul lasă
Şi mergând la ea acasă,
O-ntreb: – Stano, ia ne spune,
Că vrem să ştim a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi când se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu ştii mai bine?
Ea, gândind puţin în sine,
Le răspunse: – Nu ştiu bine
Dar la Paşti îmi par’ şi mie
Că ş-a cumpărat tichie.
Anton Pann

Prietenia in proverbe

Orice sa fie nou, dar prietenul vechi.
Cu prietenul sa mananci, sa bei, dar sa nu faci alis-veris.
Prietenul vechi este ca vinul care, pe cat se invecheste, pe-atat mai cu gust se bea.
Prietenul adevarat si prin ascuns te-ajuta fara a ta stire.
Daca prietenul tau este miere, tu nu umbla sa-l mananci de tot.
Ce nu vrei sa stie dusmanul, nu spune prietenului.
Fii prieten cu vecinii, dar nu pune mana pe gardurile lor.

Într-o zi prietenia se întalneşte cu dragostea, fiecare se prezintă. Apoi dragostea întreabă prietenia: "Dacă eu exist tu ce rol mai ai?". Prietenia răspunde: "Eu las un zâmbet acolo unde tu ai lăsat o lacrimă".

 

Proverbe chinezesti

Intelepciunea in proverbe

Cine traieste fara a gresi, nu e asa de intelept dupa cat crede.
Un om intelept invata chiar de la cei fara invatatura.
Frumusetea este o jumatate de har; intelepciunea este un har intreg.
Nobila intelepciune nu vine inainte de anii ei.
Oceanul nu dispreţuieşte nici cele mai mici râuri.
 Intelepciunea este singura moneda care are curs pretutindeni.
Intelepciunea nu se împrumuta cu carul, ci se castiga cu bobul.
Inteleptul gandeste in tacere, prostul vorbeste fara sa gandeasca.

Suprema întelepciune este a distinge binele de rau.
Adevarata întelepciune înseamna sa-ti recunosti propria ignoranta.
Dupa cum cei care calatoresc pe mare pe timp frumos au pregatite si cele necesare pentru caz de furtuna, tot asa cei chibzuiti îsi pregatesc în prosperitate masurile pentru caz de nenorocire.
Socrate

Omul care nu ştie, dar nu ştie că nu ştie, este periculos - să te fereşti de el; Omul care nu ştie, dar ştie că nu ştie, este neputincios - ajuta-l, învaţă-l să ştie; Omul care ştie, dar nu ştie că ştie, este adormit - trezeşte-l; Omul care ştie şi ştie că ştie, este înţelept - urmează-l!

proverbe sanscrite

Proverbele lui Solomon

Proverbele lui Solomon

Proverbe - Solomon

Viata in proverbe

Înainte de a şti ce e viaţa, ea a trecut pe jumătate.
Fii fericit cât trăieşti, pentru că mort o să fii mult timp.
Orice hohot de râs scoate un cui de la cosciug…
Cine vrea sa-i fie bine,
Sa ia viata-asa cum vine.
Toata viata trebuie sa inveti cum sa traiesti.
Sînt trei lucruri care determină viaţa unei persoane: şansa dată de Dumnezeu, locul unde te-ai născut, ai trăit şi ai muncit şi în al treilea rînd, relaţiile sociale în care ai fost implicat.
Secretul vietii nu este sa ai tot ceea ce iti doresti, ci sa-ti doresti tot ceea ce ai.

Minciuna in proverbe.

Minciuna nu merge departe.
Cine umbla cu traista de minciuni n-o duce mult.
Numai jumatate de picior are minciuna.
Cine spune minciuna o data, rareori mai are crezare.
Minciuna a umblat cat a umblat, pana i s-a infundat.
Ţine ce ai în mână şi n-alerga după minciună.
Cu minciuna prinzesti, dar nu si cinezi.

Cu minciuna poţi cumpăra doar fum.

proverbe spaniole

A spune o minciună este începutul unui furt.

proverbe japoneze

Boala vorbirii este minciuna.

proverbe arabe

Minciuna este ca o săritură de pe înălţimea acoperişului.

proverbe chinezeşti

Minciuna care aduce un bine, valorează mai mult decât adevărul care face rău.

proverbe persane

Celui recunoscut pentru sinceritatea sa îi este crezută şi minciuna pe când cel mincinos nu e crezut nici când spune adevărul.

proverbe arabe

Adevarul in proverbe

Adevarul pluteste ca untul de lemn.
Copiii si nebunii spun adevarul.
Adevarul umbla cu capul spart.
Daca spui prostului adevarul, te toaca-n cap.
Adevarul invinge orice.
Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Dragostea fara adevar e ca un rau fara maluri.
În orice minciună e un grăunte de adevăr.